Facebook Fabrica de Narcisism

Cum iti creezi Albume pe Pinterest
aprilie 3, 2015
Dincolo de interes in Branding
aprilie 3, 2015
Arata tot

Sursa video : Olivian Breda

Tematica lui homo religiosus şi homo symbolicus e permanentă în gândirea rostului uman. Aceste două ipostaze conferă sens universului cunoscut – ca şi celor necunoscute – indiferent de cultura, civilizaţia
sau secolul în care ne-am născut.

Evoluţia tehnică, biografia individuală, gândirea, morala, creaţia, războiul şi pacea – toate rămân produsele funcţiei simbolice prin care homo sapiens se vede „conectat“, după expresia lui Rudolf Otto, la das Ganz-Andere. Din zorii gândirii filozofice, nenumărate argumente proşi contra religiei au îmbogăţit bibliotecile, suscitând tot atâtea polemici sau consensuri.

Cadrul confruntării dintre Moise şi Aaron rămâne însă inepuizabil: pendulăm între revelaţie şi ido-
latrie, între Dumnezeul cel Viu şi chipurile cioplite. Tertium non datur. Religio – care, în etimologie ciceroniană, derivă din verbul „a lega“ – este cuvântul care ne defineşte optim condiţia. Ne legăm unii de alţii, în căutarea Altuia. Religio conotează insuficienţa umană, care se depăşeşte printr-o conexiune salvatoare. Să neamintim relaţia ambiguă dintre mâna divină şi cea adamică în fresca sixtină a lui Michelangelo: indică ea un contact posibil sau o desprindere?

Scena nu descrie alungarea din grădina raiului, ci facerea omului: ea sugerează asemănarea divino-umană
şi vocaţia liberului-arbitru. Mă număr printre cei care consideră că secularizarea globală, cu toate intensităţile sale variabile, reprezintă maturizarea spirituală conţinută în germenii revelaţiei creştine. Ar fi o eroare de perspectivă, de percepţie şi de judecată să opunem creştinismului lumea „seculară“ pe care el însuşi a făcut-o posibilă.

De la rătăcirile triburilor cananeene până la Karl Barth, ideea monoteistă se suprapune cu istoria libertăţii ca opţiune, revoltă şi curiozitate de a rezolva enigma existenţei pe infima noastră planetă, plasată la marginea unei galaxii aparent neînsemnate.

Definind omul prin libertatea sa constitutivă, creştinismul a extins sfera religiosului în afara religiei instituţionalizate. Era firesc şi deci inevitabil ca omul european, format în cultura creştină, să cucerească noi teritorii (fizice, mentale, imaginare) în numele libertăţii. Această expandare s-a produs
printr-o permanentă dialectică de sacralizare şi desacralizare. Ambele momente exprimă însă acelaşi fapt:
o sacralitate dinamică, axată pe definiţii mobile.

Asumând această mobilitate, omul european s-a convins (primul) că, spre deosebire de toate celelalte
specii, nu se poate perpetua decât prin acomodare continuă la potenţialităţile inteligenţei. Graţie creierului uman – pe care neuro-ştiinţele ni-l dezvăluie ca imens continent abia explorat – suntem condamnaţi să creăm partitura virtuală a propriei supravieţuiri.

Cunoaşterea graduală, gaj al principiului antropic, face parte din programul nostru genetic.
Bătăliile revoluţionare, anticlericale, progresiste, pozitiviste, scientiste, nihiliste sau agnostice specifice ultimelor două secole au remodelat instituţii, regimuri politice şi mode intelectuale, însă doar la suprafaţa pasionată a vieţii sociale occidentale. Ele nu au înlocuit perspectiva religioasă asupra lumii: s-au străduit s-o deplaseze, s-o resemantizeze, s-o confişte, s-o naturalizeze, fără a proba eventualitatea unei metafizici lipsite de transcendenţă.

Până şi ateismul militant, ca opţiune liberă, are un panteon de eroi care – de la Democrit, până la Bertrand Russel şi Richard Dawkins – le inspiră adepţilor cultul Ştiinţei chemate să rupă lanţurile
„obscurantismului“. Preţul acestor experimente a fost ridicat, aşa cum reiese din posteritatea teologico-politică a lui Nietzsche, gânditorul care a propovăduit – în registru antiplatonic – „răsturnarea valorilor“, critica raţionalismului liberal şi tentativa de a reinventa o cultură tragică în afara religiei.

Insul modern, deghizat în Supraom, a „compensat“ emanciparea sa poliedrică prin creşterea violenţei intraspecifice. A ajuns, prin genocid, crimă de masă, represiune, distopii totalitare, înarmare nucleară şi maltratare a ecosistemelor, la un pas de propria extincţie. Dumnezeul monoteist a fost evacuat, însă politeismul valorilor secularizate a produs o baie de sânge inutil: sângele e „util“ numai în logica
sacrificiului, iar creştinismul a introdus în lumea umană sacrificiul nesângeros.

Ca jertfă deopotrivă sublimată şi reală, Euharistia marchează cea mai profundă transformare din istoria culturală a omului. Din compasiune faţă de tribulaţiile libertăţii, nu voi cădea în ispita de a
vedea masacrele industriale ale ultimului secol drept o pedeapsă divină, ca urmare a înstrăinării voluntare dintre om şi Creatorul său. Maleficiile şi beneficiile epocii moderne culeg, în egală măsură, fructele libertăţii magnifiate faustic.

Omul „recent“, ieşit din faza copilăriei spirituale, a descoperit forţe creative de o uranică amplitudine şi profunzime. Plictisit sau iritat de optimismul redemptor al Divinei comedii, el a încercat să compună o Divină tragedie. Reversul acestei detonări existenţiale a fost însă infernal.

Presupun că putem încă regăsi echilibrul dintre bine şi rău, dincolo de limitele, insurmontabile, ale naturii noastre muritoare. După grandioasele noastre rătăciri, nu e târziu pentru o teologie a reconcilierii. În fond, a ne depăşi la nesfârşit înseamnă a căuta împăcarea cu Alteritatea, sub toate
formele sale.

Pentru Occident, civilizaţia nu poate fi concepută în afara Naraţiunii evanghelice, fie aceasta
asumată, negată, hibridată sincretic sau rescrisă apocrif. Dacă îndepărtăm variaţiunile stilistice şi travestiurile ideologice ale mileniilor aşezate sub semnul revelaţiei creştine, ne întoarcem la adevărul cel mai des reiterat în vremea patristică: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască.“

Nu e un adevăr ştiinţific, demonstrabil experimental, dar e adevărul de credinţă graţie căruia au căpătat corp toate valorile noastre definitorii. Fără această „scară a lui Iacob“, raţionalismul nostru modern – redus la cantitate şi senzualism – uneşte în jos specia umană şi o conduce nu spre mântuire, adică spre supra-individual şi supra-sensibil, ci spre vulgaritate animalică şi respectiv spre abator.

Am observat că revoluţia IT&C (cel mai de seamă fapt de la cumpăna veacurilor 20 şi 21) nu face obiectul
prea multor interpretări antropologice. S-au scris tangenţial studii culturale, dar mai ales analize sociologice şi statistice. Există, fireşte, catedre şi o literatură consacrate legăturii dintre tehnologie şi dezvoltare, pe linia ciclurilor economice lungi şi a conceptului de „distrugere creatoare“ lansat de Joseph Schumpeter.

Impactul tehnologiei asupra dezvoltării umane (educaţie, sisteme de sănătate, comunicaţii, întreprinderi, pieţe, inovaţie) a devenit de mult un loc comun. Profeţiile schumpeteriene despre rolul social-democraţiei moderne în limitarea spiritului antreprenorial – care determină autosubminarea capitalismului – s-au confirmat inclusiv prin reducerea democraţiilor moderne la o competiţie a lide-
rilor pentru impunerea propriei agende. Doar filozofia culturii este încă datoare cu analize care să surprindă era media prin grila funcţiei simbolice. Dezbaterea rămâne, din acest unghi, prea mult tributară politicii.

Gânditorii care merg nostalgic pe urma unui Ancien Régime bucolic, se ocupă de lifestyle, inventariază „daunele“, persiflează derivele post-modernităţii sau coboară în tranşeele vechilor bătălii ideologice răsuflate. Dată fiind rezistenţa clişeului potrivit căruia stânga intelectuală are monopolul discursiv asupra „progresului“, New Media nu prea şi-au găsit critici (şi, de ce nu,apărători) în tabăra dreptei intelectuale conservatoare.

Contest această hartă: de ce n-ar exista o gândire egal deschisă spre trecut şi viitor? Este viitorul altceva decât noua faţă a trecutului? Deşi mă tem că o evoluţie prea accelerată a prezentului poate distruge trecutul – şi deci viitorul – folosesc toate noile mijloace de comunicare fără nici o prejudecată antimodernă, ba chiar cu entuziasm. Nu-mi doresc o lume fără antibiotice şi nu-mi propun să reduc poluarea prin cursuri de echitaţie.

Admit avantajele progresului tehnic, fără să plec de la premisa că „înainte era mai bine“. Sunt încântat să-mi plătesc facturile online, să-mi rezerv bilete de avion sau o cameră de hotel de pe telefonul mobil şi să dau crezare GPS-ului atunci când îmi semnalează cel mai apropiatrestaurant Sushi.

Mi se pare neonest să pictăm tablouri care opun, în serii dihotomice, avionul şi şareta, tableta iPad şi abacul, medicina naturistă şi citostaticele. A decanta hipermodernitatea, a o interpreta cu convin-
gerea că „eternul uman“ nu e doar o formulă înseamnă a-ţi respecta raţionalitatea obţinută prin experienţa tuturor generaţiilor umane. Prin urmare, tot ce fac este să mă întreb „ce se pierde atunci când se câştigă ceva“.

Rămân de asemenea la convingerea că progresul tehnic nu ameliorează etic fiinţa umană, expunând-o, în schimb, la o multitudine de excese care merită să fie moderate reflexiv. La nivelul tradiţiei creştine, idealul etic este sfinţenia. Nu văd nici o diferenţă morală între Nero şi Hitler. Dacă primul ar fi avut mijloacele celui de-al doilea, ar fi incendiat Roma cu rachete VI.

Mi-e imposibil, pe de altă parte, să cred că sfinţenia lui Ioan Hrisostom e mai mică (sau mai mare) decât aceea a lui Siluan Athonitul, canonizat în secolul 20. Omul se poate depăşi etic (aşa cum poate eşua) în toate epocile.

Oricât am trăi „supt vremi“, traseul nostru psihic – dâra pe care o lăsăm în univers – rămâne o ispravă personală, nu colectivă. Aşa cum existaseră „drepţi“ în aria vechi-testamentară (pe care Hristos înviat îi eliberează din sheol ), putem accepta că există genii morale în tradiţiile spirituale necreştine.

Personalizarea binelui e singura realitate care neutralizează progresul tehnic: nu îl condamnă, dar nici nu-l supraestimează.

Teodor Baconschi – Fragmente din Cartea Fabrica de Narcisism

TEODOR BACONSCHI s-a născut în 1963, la București. După un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995), a urmat studii post-doctorale la New Europe College (București, 1996).

A fost director al Editurii Anastasia (1995–1996), apoi redactor-șef în TVR (emisiunea Viața spirituală, 1997). În 1997 a intrat în diplomaţie, fiind, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta și Republica San Marino (1997–2000); director general în Ministerul Afacerilor Externe (2001–2002); ambasador al României în Republica Portugheză (2002–2004); secretar de stat pentru afaceri globale (MAE, 2004–2006); consilier prezidențial (2006–2007); ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco (2007–2009); ministru al afacerilor externe (2009–2012).

A fost distins cu Marea Cruce a Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), Cavaler al Ordinului Serviciu Credincios (România). Publicații, sub semnătura de autor Teodor Baconsky: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclée de Brouwer, Paris, 1996 (Râsul Patriarhilor, Anastasia, 1996; Humanitas, 2008); Iacob şi îngerul, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, Editura Pro, 2004; Insula Cetății. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005. Despre necunoscut, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în Cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu), Curtea Veche, 2009; Bisericile de lemn din Maramureș (album UNESCO), 2010. Sub semnătura Teodor Baconschi: Creștinism și democrație, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. Mărturii diplomatice (în dialog cu Armand Goșu),Curtea Veche, 2013.

Te invit sa parcurgi oferta si serviciile mele. Rezerva acum o programare pentru o consultanta personalizata in functie de buget si prioritati. Mult Succes!