Daniela Dumitrescu Psihoterapeut si Blogger la Fericiti cei ce comunica – Expert Acasa.ro

Reputatia este mai valoroasa decat banii
octombrie 31, 2015
Charisma in vanzari cu Bruno Medicina si Boardbreaking
noiembrie 2, 2015
Arata tot

Daniela Nicoleta Dumitrescu este un suflet batran, un spirit evoluat, care contrasteaza puternic cu chipul ei angelic si zambetele oferite cu generozitate, cu vocatie psihologica, de o sensibilitate si profunzime cum rar mi-a fost sa vad, pe care provocarea de destin a maturizat-o inainte de vreme.

Psihoterapeut si Trainer, Blogger la Fericiti cei ce comunica, Expert la Acasa.ro , iubitoare de frumos, Daniela Nicoleta Dumitrescu este o absolventa de psihologie, cu o indelungata formare si experienta a Metodei Espere.

Iubeste florile mereu proaspete, culese anume pentru a fi oferite. Ceea ce unora li s-ar parea un sacrilegiu, pentru Daniela ceea ce conteaza este autenticitatea momentului si bucuria daruirii pe sine a florii.

Iti recomand sa ii citesti Blogul ” Fericiti cei ce comunica” pe care il poti adauga in lista ta de preferinte, deoarece are o Pagina dedicata si pe Facebook.

[lightbox link=”http://www.fluxymedia.com/wp-content/uploads/2015/11/Cover-Fericiti-cei-ce-comunica2.jpg” thumb=”http://www.fluxymedia.com/wp-content/uploads/2015/11/Cover-Fericiti-cei-ce-comunica2.jpg” width=”500″ align=”left” title=”Fericiti cei ce comunica” frame=”true” icon=”image”]

Cu o lejeritate specifica persoanelor care au citit mult, au experimentat intens viata si au inteles-o, Daniela nu se sfieste sa abordeze o problematica a diferitelor etape de varsta specifice copilului, adultului si batranului. Iti voi extrage cateva din gandurile Danielei pe acest manifest sufletesc din spatiul virtual:

” Este destul de la modă să tratezi copiii ca pe nişte prieteni, ca pe nişte egali, ca pe nişte parteneri de viaţă, ca pe nişte membri plini ai familiei. Părinţii chiar se laudă adesea cu asta : “eu şi copilul meu suntem cei mai buni prieteni! Imi povesteşte tot şi eu lui la fel! Este super!” Este super pentru cine? Sigur nu pentru copil!

Acest trend foarte friendly este probabil răspunsul la atitudinea desconsiderantă, punitivă şi restrictivă care a dominat educaţia copiilor în generaţiile anterioare. Astfel, dacă acum 30-50 de ani, copilul era un “nimeni”, care, evident, nu ştia nimic şi a cărui opinie nu conta, deci nu avea rost să şi-o exprime, acum am ajuns în extrema cealaltă, când cerem copilului opinia non stop, când îi propunem să decidă în chestiuni în care este incapabil să o facă! Opinia copilului a devenit, în momentul de faţă, un fel de “guru”, copilul aproape că are drept de veto, având ca argument teama ca nu cumva copilul să fie traumatizat, să nu i se ştirbească personalitatea, să nu fie frustrat sau incapabil să-şi susţină vreodată punctul de vedere.

Copilul poate să aibă puncte de vedere, dar acelea vor fi limitate de lipsa lui de experienţă şi de capacitatea lui mentală. Să nu uităm că şi creierul se află într-o perioadă de expansiune şi evoluţie. Ca părinte pot să-I ascult opinia, pot să încerc să văd punctual lui de vedere, dar este mult déjà să-l pun într-o poziţie de decident! El poate să aleagă între două perechi de pantaloni, dar nu cu ce se îmbracă, poate să aleagă în ce parc merge, dar nu poate să aleagă când şi dacă merge sau nu în parc! Asta o alege părintele, pentru că el are perspectiva activităţilor zilei, a timpului, a momentelor ulterioare

In concluzie, da, copilul este o persoană, adică trebuie tratat cu respectul cuvenit unei persoane, dar în particularitatea nevoilor lui de copil, nu de adult! Părintele trebuie să-şi păstreze ascendenţa în faţa copilului, fără ca asta să însemne împunere, dominare, constrângere, ci doar fermitate (atunci când lucrurile scapă de sub control), poziţionare clară şi comunicare adecvată, ceea ce va crea bazele unei relaţii de calitate.”

„Dacă l-ai cunoscut exact când vroiai să părăseşti ţara? Oare îl vei alege pe el, cu regretul că nu ţi-ai dus drumul până la capăt sau vei alege drumul, cu regretul că n-ai ales iubirea până la capăt? Dacă te-a cunoscut exact când renunţase să mai creadă în femei, aşa că şi-a legat viaţa şi jurămintele de o ea care nu este nici măcar sfertul lui, darămite jumătatea?

Dacă v-aţi întâlnit când tu urcai profesional şi ţi s-a propus un post important, iar el cobora într-un faliment personal? Când tu mergeai spre dreapta şi el spre stânga? Când la tine răsărea şi la el apunea? Dacă v-aţi găsit când te aşezaseşi atât de bine în destinul personal, încât părea că nu mai este loc şi de altceva? Când el, obosit de atâtea încercări, se protejează de suferinţă, aşa că nu mai este dispus să încerce? Când tu, purtătoarea unor finaluri triste, ţi-ai găsit echilibru dincolo de un posibil el? Când fericirea ta nu se mai aşeza în braţele nimănui, iar acum le găseşti dorinde atât de aproape? In care ştii că este el, dar că tu nu eşti ea! Sau invers! In care înţelegi brusc că da, ar putea fi întregul tău, dar alegi să trăieşti cu mai puţin, pentru că ai déjà totul construit şi nu mai vrei s-o iei de la capăt!

Şi atunci mă întreb: este suficientă sclipirea? Potrivirea personalităţii, a gusturilor, a intereselor, dacă nu ne găsim şi într-un momentul potrivit? Dacă este îndeajuns să gustăm din reveria îndrăgostirii, pentru ca întâlnirea să curgă într-o relaţie? Dacă vă potriviţi perfect, dar sunteţi într-un moment de destin în care alegerile nu vă pot cuprinde, va fi suficient? Sau există oare un moment bun pentru o întâlnire? Este o clipă perfectă, un suflu divin care să transforme potriveala în destin?”

Sau poate aceste randuri…

„Unii ştiu deja, iar alţii vor afla acum, că sunt psiholog într-un cămin de bătrâni de aproape 6 ani. Nu a fost o alegere personală, dar am început să înţeleg că uneori destinul ne rezervă tot felul de surprize şi chiar dacă iniţial mai strâmbăm din nas, de multe ori se dovedeşte că a fost poate cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla.Până la un punct, pot să înţeleg trauma abandonului şi efectele ei (mai ales că am debutat ca psiholog acum mai bine de 10 ani, într-un centru de plasament, aşa că am văzut ”la cald” cum stă treaba), însă ceea ce nu pot să înţeleg este pretenţia îngrijirii necondiţionate. Este ceva ce nu mi se leagă în ideea asta. Aşa că am încercat să văd cât de firească, naturală, cât de în legea firii este acest demers al îngrijirii bătrânilor de către succesori…”

Dar pentru mai multe detalii te invit sa ii citesti Blogul Fericiti cei ce comunica, sigur nu te vei plictisi. Daniela, are si pasiuni mai neconventionale. Iubeste si experimenteaza modelajul in lut, pentru posibilitatea pe care i-o ofera exprimarii si manifestarii actului artistic in material. Ca o paralela, sa ne gandim la modul in care ne lasam modelati de viata si capodoperele care devenim in final, sub influenta factorilor de mediu si a modului in care alegem sa le integram in spiritualitatea noastra.